“ Vă recomand cu căldură să păziţi cu grijă credinţa voastră , să trăiţi
în pace , să fiţi asidui la rugăciune , să vă amintiţi întotdeauna de noi ,
pentru ca Domnul să dea libertate Bisericii sale , asuprită acum pe
întregul pământ , şi nouă , care suntem persecutaţi , să ne dea harul de a
dobândi din nou libertatea pentru a ne putea bucura împreună cu voi ”[1] .
Acestea erau preocupările sfântului episcop de Vercelli în timpul
exilului său: să fie păstrată puritatea credinţei, să fie asigurată
pacea între creştini şi să obţină libertatea deplină a Bisericii, pentru
a fi ferită de ingerinţele imperiale. Pentru a reuşi aceste lucruri,
şi-a pus în joc întreaga viaţă.
Era numit Eusebiu în ziua Botezului, din recunoştinţă faţă de papa care
purta acelaşi nume. Provenea din Sardinia, unde se născuse spre
sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, dar nu
ştim nimic despre familia sa. Din îndrăgita sa insulă, a purtat cu sine
o voinţă de granit, care niciodată nu s-a transformat în încăpăţânare,
şi o blândeţe, care niciodată nu s-a transformat în sentimentalism. Mai
mult, creştinismul a transformat aceste daruri ale sale într-o
fidelitate absolută faţă de Dumnezeu şi într-o iubire plină de gingăşie
faţă de aproapele, până la martiriu.
Familia sa trebuie să fi fost bogată dacă putea să-i permită să vină la
Roma pentru a studia şi pentru a-şi croi un rost în viaţă, dar în
Cetatea Eternă el a aflat ceva mult mai preţios; a intrat într-o şcoală
creştină care, dincolo de faptul că pregătea catecumenii pentru Botez,
instruia creştinii cei mai interesaţi pentru aprofundarea adevărurilor
credinţei.
Un glas plăcut
A avut ca însoţitor un tânăr roman, şi el foarte inteligent, Liberiu, cu
care a avut o strânsă prietenie nu din interese umane, ci din dorinţa
comună de a trăi până la capăt evanghelia. Amândoi l-au cunoscut pe
episcopul Atanasiu de Alexandria, care, izgonit din scaunul său de
ariani, a rămas la Roma mai mult timp, împărtăşindu-le tuturor
experienţa extraordinară a lui Anton, părintele monahismului.
Eusebiu şi Liberiu au fost orânduiţi lectori pentru cunoaşterea
credinţei, pentru viaţa celibatară exemplară şi pentru glasul plăcut pe
care îl aveau. Se povesteşte că, atunci când Eusebiu citea Scriptura,
era o plăcere să-l asculţi, deoarece toţi îl înţelegeau, chiar şi cei
bătrâni, care nu mai auzeau bine.
În 342, papa Iuliu I l-a trimis la curtea lui Constans, împăratul
Occidentului, ca membru al delegaţiei papale, pentru a trata, împreună
cu sfântul Protasiu, episcop de Milano, despre înfiinţarea Diecezei de
Vercelli. O dată obţinută aprobarea împăratului, trimişii papei s-au
întors la Vercelli pentru a duce vestea cea bună comunităţii creştine şi
pentru a organiza alegerea primului episcop.
Locuitorii oraşului au fost îndată cuceriţi de arta oratorică a lui
Eusebiu, deoarece nu numai că vorbea bine şi cu o voce clară şi plăcută,
dar ceea ce spunea venea din inimă: părea unul dintre sfinţii apostoli.
Fără să piardă timpul, l-au ales episcop în unanimitate.
Pentru Eusebiu, acest lucru însemna surpriză şi spaimă. Nu era acesta
scopul misiunii sale şi s-a grăbit îndată spre Roma, pentru a-i spune
papei că el nu se implică în treaba aceasta pentru nimic. Papa Iuliu, în
schimb, a fost peste măsură de încântat. Era fericit să poată pune la
conducerea acestei mari dieceze un om de încredere. L-a consacrat
episcop şi l-a trimis la Vercelli.
Episcop, misionar în mijlocul ţăranilor şi muntenilor
Dieceza era foarte întinsă: la nord şi la vest se învecina cu Alpii, la
est, cu zona Milano şi Pavia, şi la sud pătrundea în Liguria. Noul
episcop crescuse la Roma într-o comunitate eminamente citadină şi
cosmopolită, şi acum se trezea că este misionar într-o regiune populată
de ţărani şi munteni, unde, cu excepţia oraşului Vercelli, continuau să
fie înrădăcinaţi în tradiţiile păgâne ale strămoşilor.
A fi episcop aici nu era un lucru uşor, deoarece locuitorii munţilor şi
câmpurilor ascultau şi spuneau cu uşurinţă “da”, pentru ca mai apoi să
continue ca mai înainte. Dacă, de exemplu, venea primăvara şi, conform
tradiţiei, trebuiau să ofere un sacrificiu de ispăşire zeilor pentru a
obţine o recoltă bună, ei nu se gândeau de două ori, chiar dacă la Botez
au promis că nu vor adora zeii. Acelaşi lucru se întâmpla când se
apropia iarna. Era obiceiul printre munteni să sacrifice spiritelor rătăcitoare pentru a nu fi prinşi în avalanşe. Cine îi putea sustrage de la aceste practici multiseculare?
Cum să evanghelizezi un astfel de mediu? Era suficient să mergi dintr-o
parte în alta predicând şi botezând, dacă apoi totul rămânea ca mai
înainte? Eusebiu s-a gândit îndelung, s-a consultat, a observat bine
practicile religioase ale poporului său încă păgân, şi apoi, împreună cu
colaboratorii săi, a luat două decizii istorice. Astăzi am spune că el
şi-a făcut planul pastoral pentru evanghelizarea diecezei sale,
fixându-şi bine obiectivul.
Cenobiul clericilor
Prima inovaţie pastorală a fost crearea unui cenobiu al clericilor. Deja
la Roma, Eusebiu intuise valoarea carismei monastice: o autentică formă
de viaţă evanghelică, foarte adaptată pentru a menţine vie experienţa
genuină apostolică, pentru timpuri de relaxare generală, şi încercase să
o imite, transferându-i valorile în viaţa cotidiană, fără să se retragă
într-un loc pustiu datorită obligaţiilor pe care le avea în Biserică.
În aceasta îl avea ca exemplu pe sfântul Atanasiu, un mare admirator al
lui Anton, fără să devină eremit.
A început această experienţă cu un grup de preoţi. La început erau
puţini, deoarece nu puteau lua parte decât preoţii şi diaconii
celibatari, dar mai apoi, comunitatea a devenit tot mai numeroasă,
deoarece au fost admişi acei tineri pe care îi considera potriviţi
ministerului ordinului sacru şi care manifestau interes şi pentru acest
stil evanghelic de viaţă.
Astfel descrie sfântul Ambroziu această experienţă: “Acest episcop sfânt
a fost primul care, în Occident, a ştiut să pună împreună viaţa
ecleziastică cu viaţa monastică. În această sfântă Biserică, el i-a
făcut călugări pe cei pe care i-a orânduit preoţi şi a unit exerciţiul
funcţiilor bisericeşti cu respectarea austerităţii vieţii religioase;
astfel, în aceiaşi oameni se puteau admira renunţarea monastică şi zelul
ministerului; considerând devoţiunea acestor clerici, voi gustaţi
bucuria de a contempla ordinea însăşi a îngerilor”[2].
Şi, mai departe, adaugă: “Este foarte meritoriu pentru un episcop să-i
obişnuiască pe tinerii clerici la practica renunţării şi a regulilor
perfecţiunii; şi sfântul Eusebiu, deşi se afla în mijlocul unui oraş, a
reuşit să-i ţină pe clericii săi separaţi de lume”[3].
Erau separaţi de lume în sensul că nu trăiau cu preocuparea de a
câştiga bani sau să alerge după vanităţile pământului, dar se dedicau în
întregime rugăciunii, studiului cuvântului lui Dumnezeu şi
evanghelizării oamenilor.
Din această comunitate, care a continuat să existe şi după moartea lui
Eusebiu, vor ieşi păstori foarte buni nu numai pentru Dieceza de
Piemonte, dar şi pentru regiunile vecine, cum sunt Liguria, Veneţia,
Emilia, şi chiar pentru îndepărtatul scaun patriarhal din Antiohia. Aşa
de mare era faima sfinţeniei şi competenţei cenobiului din Vercelli,
încât, atunci când într-un oraş murea episcopul, venea câte o delegaţie
pentru a cere pe unul dintre preoţii lui Eusebiu ca succesor.
În această şcoală de viaţă se vor forma personalităţi ca Limeniu şi
sfântul Onoratus, succesori ai lui Eusebiu la Vercelli, sfântul
Gaudenţiu, primul episcop de Novara, sfântul Maxim, episcop de Torino,
şi mulţi alţii.
Preoţi de viaţă comună
Pe măsură ce dispunea de preoţi bine pregătiţi, Eusebiu îşi împlinea cel
de-al doilea punct din planul său pastoral, stabilind comunitatea
preoţească în locurile cele mai importante ale teritoriului său.
Preoţii, instalaţi la locul lor, prin exemplul vieţii lor evanghelice şi
prin predicare, puteau foarte uşor să realizeze convertirea ţăranilor
şi muntenilor, substituind, încetul cu încetul, practicile de cult
păgâne cu cele creştine.
Înţeleapta operă de înculturare a dat roade şi, acolo unde o dată se ofereau jertfe pentru spiritele rătăcitoare, au
început să se facă rugăciuni către adevăratul Dumnezeu, prin mijlocirea
mamei sale, Maria, şi pe locul unde mai înainte se ridica un altar
păgân, acum se ridica un templu creştin. Aşa a apărut şi celebrul
sanctuar marian din Oropa.
Exemplul clericilor de viaţă comună a făcut să se nască la Vercelli şi
un cenobiu feminin, a cărui superioară a fost sfânta Eusebia, posibilă
soră a episcopului. În acesta trăiau viaţă comună fecioarele din
comunitate.
Calea crucii în Orient
În timp ce, în Biserica sa, credinţa se răspândea şi un număr tot mai
mare de tineri de ambele sexe cereau să fie consacraţi în întregime lui
Dumnezeu, erezia ariană lua avânt în multe teritorii ale imperiului,
favorizată fiind şi de împăratul Constanţiu, care, în 353, a convocat un
Conciliu la Arles, impunând episcopilor condamnarea lui Atanasiu din
Alexandria.
Papa Liberiu nu a aprobat conciliul şi a trimis o delegaţie la împărat,
care îşi avea sediul la Milano, ca să fie convocat un nou conciliu, unde
episcopii să poată trata adevărul credinţei în deplină libertate. Între
trimişii papali erau şi Lucifer din Cagliari şi Eusebiu. Ei au obţinut
convocarea conciliului la Milano, dar în prezenţa împăratului.
Eusebiu, prevăzând că lucrurile se vor sfârşi ca la Arles, nu s-a dus.
Dar respectul de care se bucura făcea ca orice decizie luată în lipsa
lui să fie considerată fără valoare. Atunci, papa i-a scris şi l-a rugat
să meargă pentru a susţine adevărata credinţă; i-a cerut ajutorul şi
Lucifer, care se simţea un biet miel în mijlocul lupilor; l-au chemat şi
episcopii ariani, în speranţa că-l vor determina să se încline în
favoarea lor; chiar împăratul în persoană i-a scris o scrisoare în acest
sens.
În ea se afla această somaţie: “Îţi adresăm îndemnul să nu întârzii a
veni să aderi la consensul fraţilor tăi”. Eusebiu s-a dus îndată la
Milano şi a răspuns împăratului: “Am considerat necesar să vin cu grabă
la Milano. În prezenţa ta, promit să fac tot ceea ce mi se va părea
drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu”[4].
La deschiderea sesiunii, în timp ce episcopii erau adunaţi în absida
bazilicii, împreună cu împăratul aşezat pe tron şi poporul adunat în
număr mare în navată, Eusebiu a cerut cuvântul şi i-a invitat pe toţi
episcopii să afirme credinţa de la Niceea, “deoarece - a adăugat el -
între noi s-au infiltrat eretici”.
Episcopii catolici s-au aşezat de îndată la rând, avându-l în frunte pe
sfântul Dionisiu din Milano, şi, în timp ce aceştia îşi puneau
iscălitura, împăratul în persoană s-a ridicat de pe tron şi a rupt foaia
cu propriile mâini. În mijlocul protestelor episcopilor şi a
strigătului mulţimii, împăratul a hotărât dizolvarea adunării şi
convocarea ei din nou în palatul imperial şi fără prezenţa poporului.
Aici, împăratul şi-a impus voinţa, ameninţându-l cu exilul pe cel care
nu va asculta. A fost reafirmată credinţa ariană, care nega divinitatea
lui Cristos, şi a fost condamnat din nou Atanasiu.
Cei trei confesori, care au refuzat să se supună voinţei suveranului, au
fost condamnaţi la exil: Dionisiu, în Armenia, unde şi-a sfârşit şi
zilele, Lucifer, în Capadocia, şi Eusebiu, la Scitopoli, în Palestina.
Eusebiu a fost încredinţat episcopului arian al locului, un oarecare
Patrofil, care era negarea numelui său. Acesta l-a chinuit pe omul lui
Dumnezeu cu o cruzime demnă de un tiran, până la a-l aduce în pragul
morţii, în speranţa că-i va obţine o declaraţie scrisă prin care să facă
o figură frumoasă pe lângă stăpânul său, dar episcopul, cu caracterul
său sardinian, niciodată nu a dat vreun semn de slăbiciune.
Iubirea trece dincolo de distanţe
În mijlocul chinurilor persecutorilor care nu-i lăsau libertatea de
mişcare şi îl privau chiar şi de hrana necesară, Eusebiu a avut două
mari bucurii. Prima era aceea de a putea trăi carisma lui Anton, aşa cum
o descrisese Atanasiu, dând mărturie despre iubirea evanghelică într-o
sărăcie extremă. A doua era raportul tot mai viu cu fiii săi spirituali.
Aceştia nu l-au uitat niciodată şi l-au pus la curent cu viaţa creştină
ce înflorea între ei, cu fidelitatea faţă de adevărata credinţă pentru
care nu ar fi acceptat niciodată un episcop arian. În afară de aceasta,
găseau întotdeauna modul pentru a-l ajuta în secret nu numai prin
scrisori, dar şi prin ajutoare materiale. Când regimul exilului s-a mai
înmuiat, ei au îndrăznit chiar să-i trimită în persoană la Scitopoli pe
diaconul Sirus şi pe exorcistul Victorinus.
Eusebiu, înmânând scrisoarea de răspuns - care a fost dusă la Vercelli
ca o relicvă şi a fost citită şi recitită în toate comunităţile diecezei
-, nu a putut să ascundă trăsăturile inimii sale de carne.
“Lacrimile - scria el - se amestecau cu bucuria; dorinţa vie de a citi
era împiedicată de plâns. Am petrecut în această stare de spirit câteva
zile, în care mi se părea că vorbesc cu voi, şi reuşeam astfel să uit de
greutăţile trecute. Mă simţeam învăluit din orice direcţie de amintiri
mângâietoare, care mă făceau să retrăiesc credinţa voastră, dragostea
voastră, roadele carităţii voastre, şi aşa mi se părea că nu mai sunt în
exil, ci că mă găsesc dintr-o dată în mijlocul vostru.
Credinţa voastră, fraţilor, mă face să simt multă plăcere şi mă bucur de
mântuirea pe care ea v-a dăruit-o tuturor. Mă bucur de roadele produse
de voi, pe care le împărţiţi celor de aproape şi de departe. Sunteţi ca
un copac altoit cu înţelepciune, care, tocmai datorită productivităţii
sale, scapă de secure şi rug. Şi noi vrem să ne unim, într-un oarecare
mod, cu voi, nu numai prin simpla solidaritate umană, ci oferindu-ne
viaţa noastră pentru mântuirea voastră.
Voi ştiţi că cu greutate am reuşit să aşternem această scrisoare,
rugându-l mereu pe Dumnezeu să-i ţină ocupaţi, cel puţin pentru un timp,
pe supraveghetori. Voiam ca, în ceea ce mă priveşte pe mine, diaconul
să vă ducă acest bilet de salut, modest cum e, dar preferabil unor
simple veşti neplăcute”[5].
Se pare că acest raport intens cu ai săi a fost descoperit de
supraveghetori şi împăratul, văzând lipsa de atitudine a lui Patrofilo, a
schimbat locul prizonierului, trimiţându-l mai întâi în Capadocia şi
apoi în Tebaida. Fără să o ştie, împăratul îi oferea bune oportunităţi
de a stabili raporturi preţioase cu diferitele Biserici din Orient şi de
a cunoaşte mai profund monahismul.
Omul păcii
În 361, o dată cu moartea lui Constanţiu şi urcarea la tronul imperial a
lui Iulian Apostatul, a fost permisă întoarcerea tuturor episcopilor
din exil la locurile lor. Eusebiu a profitat de acest lucru pentru a
merge la Alexandria, ca să vorbească cu Atanasiu. A avut contacte şi cu
Lucifer din Cagliari. Cei trei mărturisitori au organizat un Conciliu la
Alexandria, pentru a studia modul în care poate fi readusă pacea în
toate comunităţile creştine, confirmându-le în credinţa creştină. Numai
la Antiohia lucrurile nu au mers bine, din cauza zelului prea mare al
lui Lucifer şi pentru că diviziunea dintre cele două facţiuni devenise
foarte profundă.
Apoi, Eusebiu a pornit pe drumul întoarcerii, trecând prin comunitatea
Capadociei şi a Macedoniei; s-a oprit la Sardica şi apoi la Smirna,
predicând adevărata credinţă şi readucând pretutindeni pacea. A sosit la
Roma în primăvara anului 363, pentru a-l pune la curent pe prietenul
său, papa Liberiu. În sfârşit, ajunge la Vercelli. Aici este sărbătoare
mare şi fiecare oraş din dieceza sa voia să-l revadă şi să-l audă.
Poporul îi venea în întâmpinare, cântând: “Să fie binecuvântat Domnul
Dumnezeul nostru, care te-a dăruit din nou Bisericii noastre. Te
asigurăm că am păstrat intact patrimoniul credinţei, aşa cum tu ne-ai
învăţat prin viu grai şi ai confirmat-o prin scrisorile din exil”[6].
Nu numai Vercelli, dar întreaga peninsulă exulta. Sfântul Ieronim scria
că, la întoarcerea sa, “Italia a dezbrăcat hainele de doliu”.
Milano, deoarece nu l-a putut avea înapoi pe Dionisiu, martirizat, i-a
chemat pe Eusebiu şi pe Ilariu din Poitiers, în speranţa că-l vor putea
scoate pe episcopul arian şi să le dea un episcop catolic. Cei doi au
acceptat invitaţia, dar atunci a intervenit împăratul Occidentului,
Valentinian, care le-a poruncit să părăsească îndată oraşul. Eusebiu nu a
renunţat la acţiunea sa şi a încredinţat misiunea unui discipol al său.
În ciuda bolilor cauzate de suferinţele avute şi a vârstei înaintate,
timp de câţiva ani s-a bucurat de pace şi a proiectat crearea unor noi
dieceze cum ar fi cea de Tortona şi de Torino, deoarece comunităţile
creştine erau de acum bine conturate în aceste oraşe şi în împrejurimi. A
murit la 1 august 371, contemplând fervoarea fiilor săi care îl vor
venera în curând ca martir pentru suferinţele exilului său. Astăzi
fiecare episcopat piemontez l-a ales ca model şi patron.
[1] CCL 9, 105.
[2] Ambroziu, Epist. LXIII, 66: PL 16, 1207.
[3] Ibid.
[4] Cit. în: Bibliotheca Sanctorum, V, Cittŕ Nuova Editrice, Roma 1991, 265.
[5] CCL 9, 104-109 ş.u.
[6] Cit. în: G. Pettinato, I santi canonizzati del giorno, Ed. Segno, Udine 1991, pag. 26.
VIAŢA SFÂNTULUI EUSEBIO DE VERCELLI Ep. (283-371) .
Pp. BENEDETTO XVI
UDIENZA GENERALE
Piazza San Pietro
Mercoledì, 17 ottobre 2007
Sant’Eusebio di Vercelli
Cari fratelli e sorelle ,
questa mattina vi invito a
riflettere su sant’Eusebio di Vercelli, il primo Vescovo dell’Italia
settentrionale di cui abbiamo notizie sicure. Nato in Sardegna
all’inizio del IV secolo, ancora in tenera età si trasferì a Roma con la
sua famiglia. Più tardi venne istituito lettore: entrò così a far parte
del clero dell’Urbe, in un tempo in cui la Chiesa era gravemente
provata dall’eresia ariana. La grande stima che crebbe attorno a Eusebio
spiega la sua elezione nel 345 alla cattedra episcopale di Vercelli. Il
nuovo Vescovo iniziò subito un’intensa opera di evangelizzazione in un
territorio ancora in gran parte pagano, specialmente nelle zone rurali.
Ispirato da sant’Atanasio – che aveva scritto la Vita di sant’Antonio,
iniziatore del monachesimo in Oriente –, fondò a Vercelli una comunità
sacerdotale, simile a una comunità monastica. Questo cenobio diede al
clero dell’Italia settentrionale una significativa impronta di santità
apostolica e suscitò figure di Vescovi importanti, come Limenio e
Onorato, successori di Eusebio a Vercelli, Gaudenzio a Novara,
Esuperanzio a Tortona, Eustasio ad Aosta, Eulogio a Ivrea, Massimo a
Torino, tutti venerati dalla Chiesa come Santi.
Solidamente formato nella fede nicena, Eusebio difese con tutte le forze la piena divinità di Gesù Cristo, definito dal Credo
di Nicea «della stessa sostanza» del Padre. A tale scopo si alleò con i
grandi Padri del IV secolo – soprattutto con sant’Atanasio, l’alfiere
dell’ortodossia nicena – contro la politica filoariana dell’imperatore.
Per l’imperatore la più semplice fede ariana appariva politicamente più
utile come ideologia dell’Impero. Per lui non contava la verità, ma
l’opportunità politica: voleva strumentalizzare la religione come legame
dell’unità dell’Impero. Ma questi grandi Padri resistettero difendendo
la verità contro la dominazione della politica. Per questo motivo
Eusebio fu condannato all’esilio come tanti altri Vescovi di Oriente e
di Occidente: come lo stesso Atanasio, come Ilario di Poiters – di cui
abbiamo parlato la volta scorsa –, come Osio di Cordova. A Scitopoli in
Palestina, dove fu confinato fra il 355 e il 360, Eusebio scrisse una
pagina stupenda della sua vita. Anche qui fondò un cenobio con un
piccolo gruppo di discepoli, e da qui curò la corrispondenza con i suoi
fedeli del Piemonte, come dimostra soprattutto la seconda delle tre Lettere
eusebiane riconosciute autentiche. Successivamente, dopo il 360, fu
esiliato in Cappadocia e nella Tebaide, dove subì gravi maltrattamenti
fisici. Nel 361, morto Costanzo II, gli succedette l’imperatore
Giuliano, detto l’Apostata, che non si interessava al cristianesimo come
religione dell’Impero, ma voleva semplicemente restaurare il
paganesimo. Egli mise fine all’esilio di questi Vescovi e consentì così
anche ad Eusebio di riprendere possesso della sua sede. Nel 362 fu
invitato da Atanasio a partecipare al Concilio di Alessandria, che
decise di perdonare i Vescovi ariani purché ritornassero allo stato
laicale. Eusebio poté esercitare ancora per una decina d’anni, fino alla
morte, il ministero episcopale, realizzando con la sua città un
rapporto esemplare, che non mancò di ispirare il servizio pastorale di
altri Vescovi dell’Italia settentrionale, dei quali ci occuperemo nelle
prossime catechesi, come sant’Ambrogio di Milano e san Massimo di
Torino.
Il rapporto tra il
Vescovo di Vercelli e la sua città è illuminato soprattutto da due
testimonianze epistolari. La prima si trova nella Lettera già
citata, che Eusebio scrisse dall’esilio di Scitopoli «ai dilettissimi
fratelli e ai presbiteri tanto desiderati, nonché ai santi popoli saldi
nella fede di Vercelli, Novara, Ivrea e Tortona» (Ep. seconda).
Queste espressioni iniziali, che segnalano la commozione del buon
Pastore di fronte al suo gregge, trovano ampio riscontro alla fine della
Lettera, nei saluti calorosissimi del padre a tutti e a
ciascuno dei suoi figli di Vercelli, con espressioni traboccanti di
affetto e di amore. E’ da notare anzitutto il rapporto esplicito che
lega il Vescovo alle sanctae plebes non solo di Vercellae/Vercelli – la prima e, per qualche anno ancora, l’unica Diocesi del Piemonte –, ma anche di Novaria/Novara, Eporedia/Ivrea e Dertona/Tortona,
cioè di quelle comunità cristiane che, all’interno della stessa
Diocesi, avevano raggiunto una certa consistenza e autonomia. Un altro
elemento interessante è fornito dal commiato con cui si conclude la Lettera:
Eusebio chiede ai suoi figli e alle sue figlie di salutare «anche
quelli che sono fuori della Chiesa e che si degnano di nutrire per noi
sentimenti d’amore: etiam hos, qui foris sunt et nos dignantur diligere».
Segno evidente che il rapporto del Vescovo con la sua città non era
limitato alla popolazione cristiana, ma si estendeva anche a coloro che –
al di fuori della Chiesa – ne riconoscevano in qualche modo l’autorità
spirituale e amavano quest’uomo esemplare.
La seconda testimonianza del singolare rapporto del Vescovo con la sua città proviene dalla Lettera che sant’Ambrogio di Milano scrisse ai Vercellesi intorno al 394, più di vent’anni dopo la morte di Eusebio (Ep. fuori collezione
14). La Chiesa di Vercelli stava attraversando un momento difficile:
era divisa e senza Pastore. Con franchezza Ambrogio dichiara di esitare a
riconoscere in quei Vercellesi «la discendenza dei santi padri, che
approvarono Eusebio non appena l’ebbero visto, senza averlo mai
conosciuto prima di allora, dimenticando persino i propri concittadini».
Nella stessa Lettera il Vescovo di Milano attesta nel modo più
chiaro la sua stima nei confronti di Eusebio: «Un così grande uomo»,
scrive in modo perentorio, «ben meritò di essere eletto da tutta la
Chiesa». L’ammirazione di Ambrogio per Eusebio si fondava soprattutto
sul fatto che il Vescovo di Vercelli governava la diocesi con la
testimonianza della sua vita: «Con l’austerità del digiuno governava la
sua Chiesa». Di fatto anche Ambrogio era affascinato – come egli stesso
riconosce – dall’ideale monastico della contemplazione di Dio, che
Eusebio aveva perseguito sulle orme del profeta Elia. Per primo – annota
Ambrogio – il Vescovo di Vercelli raccolse il proprio clero in vita communis
e lo educò all’«osservanza delle regole monastiche, pur vivendo in
mezzo alla città». Il Vescovo e il suo clero dovevano condividere i
problemi dei concittadini, e lo hanno fatto in modo credibile proprio
coltivando al tempo stesso una cittadinanza diversa, quella del cielo
(cfr Eb 13,14). E così hanno realmente costruito una vera cittadinanza, una vera solidarietà comune tra i cittadini di Vercelli.
Così Eusebio, mentre faceva sua la causa della sancta plebs
di Vercelli, viveva in mezzo alla città come un monaco, aprendo la
città verso Dio. Questo tratto, quindi, nulla tolse al suo esemplare
dinamismo pastorale. Sembra fra l’altro che egli abbia istituito a
Vercelli le pievi per un servizio ecclesiale ordinato e stabile, e che
abbia promosso i Santuari mariani per la conversione delle popolazioni
rurali pagane. Piuttosto, questo «tratto monastico" conferiva una
dimensione peculiare al rapporto del Vescovo con la sua città. Come già
gli Apostoli, per i quali Gesù pregava nella sua Ultima Cena, i Pastori e
i fedeli della Chiesa «sono nel mondo» (Gv 17,11), ma non sono
«del mondo». Perciò i Pastori – ricordava Eusebio – devono esortare i
fedeli a non considerare le città del mondo come la loro dimora stabile,
ma a cercare la Città futura, la definitiva Gerusalemme del cielo.
Questa «riserva escatologica» consente ai Pastori e ai fedeli di salvare
la scala giusta dei valori, senza mai piegarsi alle mode del momento e
alle pretese ingiuste del potere politico in carica. La scala autentica
dei valori – sembra dire la vita intera di Eusebio – non viene dagli
imperatori di ieri e di oggi, ma viene da Gesù Cristo, l’Uomo perfetto,
uguale al Padre nella divinità, eppure uomo come noi. Riferendosi a
questa scala di valori, Eusebio non si stanca di «raccomandare
caldamente» ai suoi fedeli di «custodire con ogni cura la fede, di
mantenere la concordia, di essere assidui nell’orazione» (Ep. seconda).
Cari amici, anch’io vi
raccomando con tutto il cuore questi valori perenni, mentre vi saluto e
vi benedico con le parole stesse, con cui il santo Vescovo Eusebio
concludeva la sua seconda Lettera: «Mi rivolgo a tutti voi, miei
fratelli e sante sorelle, figli e figlie, fedeli dei due sessi e di
ogni età, perché vogliate ... portare il nostro saluto anche a quelli
che sono fuori dalla Chiesa, e che si degnano di nutrire per noi
sentimenti d’amore» (ibid.).
